Am fost mereu fata tatei, mereu alintată și iubită-mezina familiei. Tata când venea acasă primul lucru îl întrebam dacă mi-a cumpărat ceva dulce, și în fiecare seară îmi aducea ciocolată sau marmeladă.
Tatăl meu s-a născut în cel mai îndepărtat sătuc din Sudul Moldovei, acolo unde România este la o azvârlitură de băț. Unde dealurile sunt ca munții și râul Nistru ca marea. A crescut fără tată, fiind ucis în război. Bunica este o persoană bună și foarte omenoasă, dar de care tatăl meu nu era prea atașat. Nu se ducea deloc s-o viziteze, iar mama tot îl ruga, să-mi arate mie satul de baștină. În 14 ani am fost o singură dată la bunica împreună. Bunica fiind singură și necăjită într-un satuc cu maxim 100 de oameni, a ajuns într-o religie în care a pătruns mult.
Tatăl meu a absolvit facultatea cu brio, fiind cel mai bun și cred că calitățile pentru materia realistă am obținut-o de la el. În anii facultății trăia în cămin și de sărbători nu se ducea niciodată acasă, pentru că toți colegii lui se întorceau cu mâncare de la părinți, dar el se întorcea mereu cu mâinile goale. Cred că această perioadă la distanțat și mai mult de mama lui.
Mama mea lucra la Institut de Cercetări Științifice și era singură cu doi copii, când tata a văzut-o și i-a spus că o va lua de nevastă. Era divorțat și tot timpul cunsuma alcool, iar mama l-a salvat.
În criza financiară din ani ’90, mama nu-și putea găsi o slujbă, iar tata o trimitea spunând „ dacă lucrând ieși cu 5 lei plus, înseamnă că se merită de dus”. Mama a fost plecată mulți ani din viața mea, iar a doua mamă mi-a devenit sora, cea care m-a crescut și educat.
Când eram mică, mergeam la balet, și tata trebuia să ma ia. Am așteptat o ora, două el nu vine, și m-am pornit la stație, am început a plânge și o fată încerca să îmi dea bani să merg cu microbuzul acasă. Tata a uitat de mine, când a ajuns la școală nu mă găsește, a sunat mamei și a început a plânge, s-a speriat că m-a pierdut și că nu mă va găsi.
M-a iubit, dar eu asta nu am înțeles …
Nu am prețuit niciodată acele momente. La șapte ani mama a plecat peste hotare, pentru o viață mai bună, și nu o condamn, asta a fost să fie, pentru că astăzi am o viață decentă și nu duc lipsă de nimic.
Mama îmi amintesc că era mereu severă, iar tata cel mai bland. Tata m-a dus de mânuță în clasa I, tot el mă ajuta la matematică și fizică. Când doream ceva îmi îndeplinea orce moft. La școală eram mereu pentru dreptate, și nu mă puteam revolta la multe lucruri și nedreptăți, acasă însă mă puteam jălui tatei pentru tot. Eram apropiați. Tata muncea cu mama unui coleg de clasă, și tata îi povestea tot ce se petrece, ea însă nu-și putea explica de ce băiatul ei nu povestește nimic.
În primăvara lui 2007, mama a venit acasă, iar tata era foarte bolnav, deși nu spunea nimănui de durerea imensă. Nu a rugat-o să stea și ea a plecat.
Pe 15 mai, cred că la 4 dimineața m-a trezit vecinul meu, spunâd Doina coboară a venit ambulanța. El a plecat și mi-a spus “Doina, tata pleacă” și a plecat pentru totdeauna.
De ziua mea, a fost praznic și câteva bătrânele.
A fost un om bun, poate prea bun.
După 15 mai am devenit altfel.