Octavian Paler a fost un scriitor, jurnalist, editorialist și om politic român. A lăsat o amprentă puternică ca dramaturg contemporan. A murit la vârsta de 80 de ani, dar a lăsat 24 de opere.
Paler și-a trăit ultimii ani în singurătate, fără soție și copiii: “Pot să spun că iubesc o femeie, nu c-am iubit femeile. Cred că o parte din sufletul meu are ceva feminin. Și asta-i poate chiar bizar, dacă mă gândesc la felul meu posac de a fi. Eu sânt un tip destul de acru, de ursuz, de posomorât, dar e ceva, probabil în psihologia mea, în sufletul meu, care mă face să înțeleg mai bine decât sufletul unui bărbat, sufletul unei femei”, a declarat în 2006 pentru revista Tango.
“Viața pe un peron” a fost scrisă în 1981- o carte complexă, dificilă și captivantă, e complicată, confuză şi dezordonată, deşi frumos scrisă. După ce am citit cartea am început să îmi pun o mulțime de întrebari, iar la fiecare pagină am găsit citate interesante și fraze complicate despre viață.
„În centrul cărților lui Octavian Paler nu se află nici sfântul, nici bruta absolută, nici supraomul nietzschean, ci omul obișnuit, sumă de calități și defecte, patimi și slăbiciuni, îndoieli și angoase. Oricine se poate așadar proiecta sau regăsi în paginile acestui roman. Fiindcă pe peron nu este El, eroul exemplar ieșit din seria biologica. Pe peron suntem noi. Oricine se poate recunoaște în omul care își caută, prin smârcurile existenței și dincoace de linia deșertului morții, un drum salvator. Aceste calități ale cărții sunt suficiente pentru a înscrie „Viața pe un peron” în rândul operelor reprezentative ale literaturii noastre postbelice.” (Daniel Cristea-Enache)
Chiar din primele pagini Paler prezintă decalogul cu 10 reguli pe care pe pune în practică de-a lungul cărții:
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.
“Greșeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericirea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.”
Este o carte despre singurătate, valori, așteptări, despre indecizii, despre temeri și înfrângerea lor, dar și despre descoperirea de sine. Peronul în sine este o dimensiune umană. Este așteptarea unei schimbări în viitor. E o carte despre frică și curaj. Curajul de a schimba destinul și a căuta drumul spre sine. Despre luptă, renunțare și incertitudine.
“Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta, încât cineva însetat de dreptate va avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nicio dâră de dreptate, ci numai una de sânge.”
Paler prezintă viața petrecută împreună cu Eleonora într-o gară în care nu știe cum a ajuns. Trenurile nu vin și nu pleaca niciodată, ceasul de pe perete îi merge doar minutarul și singurele vietăți care mai locuiesc acolo sunt păiangenii.
“Eu am imaginat gări, peroane şi am trăit aşteptările. Acesta a fost, se pare, destinul meu. Aici l-am văzut limpede, ca pe o tablă de şah. De o parte peronul, de cealaltă parte orizontul. Şi între ele ceasul care mă calcă pe nervi.”
Pătrundem într-o lume plină de temeri, judecăți dintre cele mai bizare ale unui om care se luptă cu propriul său destin. Realitatea și irealitatea sunt vag delimitate, iar trăirile personajului duc uneori până la moment de paradox, fapt care îl face greu de înțeles.
„Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri.”
O carte inovatoare, care nu poate fi catalogotă unei singure categorii. În ea regăsim alte vremuri care seamănă cu prezentul.
“Important nu e să-L găseşti pe Dumnezeu, chiar crezând în El, ci să-L cauţi. În clipa în care îţi spui că L-ai găsit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna.”
Am citit-o destul de greu și cred că nu este tocmai potrivită pentru cei 20 de ani ai mei. O carte extrem de intrigantă, care te face să te gândești la ea, să-ți pui un milion de întrebări și să recitești pasaje întregi.