În clasa a 5 am descoperit muzica rap, vedetele de peste Ocean, ziarul Săptămâna si revistele românești. Mă duceam cu autobuzul să economisesc să cumpăram vineri ziarul Săptămâna cu 2 lei 75 bani, cumpăram doar pentru ultimele pagini despre vedete, curiozități și topuri. Revista Bravo era preferata mea. Eram atât de curioasă încât am început să decupez fiecare vedetuță, încă păstez cele vreo 10 mape pline de informații. Pe atunci nu era Youtube, CD-rule erau la putere, băieții din clasă îmi copiau tot felul de muzică. Știam tot ce se lansa pe atunci, dacă cânta la radio o piesă spuneam din prima cine interpretează, piesă de pe ce album și chiar curiozități despre vedetă. Mama zicea că trebuia să mă duc la muzică, dar n-am voce, că o făceam și pe asta.
Așa eram curioasă și la limba și literatura română, mereu umblam cu o sumedenie de mape pline, cărți și informații suplimentare, târâiam ca nebuna, pentru că îmi plăcea asta atât de mult, dar cineva mi-a rupit aripile. Când am ajuns că trebuie să aleg o profesie, am creat bloggulețul asta să mă exprim și să creez, cea care m-a lăsat fără aripi nici nu a vrut să mă susțină, râdea de mine că eu nu merit să ajung jurnalist.
Când am ajuns la facultate am crezut că asta nu se va mai repeta și că o să am libertate, dar și aici aripile sunt tăiate.
Am văzut astăzi un filmuleț despre realitatea noastră.
Cand eram la școală, am suferit de pe seama părinților care dădeau cadouri și se duceau în vizită erau gata la orce ca odraslele să obțină note mari. La universitate am înțeles ca să ai note mari trebuie să fii băgăcios. Acum nu se mai apreciază sârguița, experiențele și atitudinea. Eu niciodată nu am fugit după note, să mă duc să mă rog sau să cerseșc, pentru că cunoștințele sunt mai importante, pentru că Mama m-a educat altfel.